1 Decembrie, 23 August și Cenaclul Flacăra

„Pe ei, pe mama lor! Înainte, copii!” Nu văd alt îndemn sub care s-ar desfășura Sărbătoarea Națională, de vreme ce ne uităm numai la tancuri, avioane și soldați mânjiți cu negru pe față, cu automatul strâns la piept. Mobilizarea pare a fi singurul sentiment pe care doresc să-l stârnească în civili autoritățile organizatoare ale Zilei de 1 Decembrie. Parcă am fi neam de ceceni, crescuți cu kalașnikovul de gât de la 7 ani.
Ca să ne batem cu cine? Ce conflict am putea rezolva noi pe cale militară, asta presupunând că nu se defectează jumătate din tancuri și că pentru celelalte am avea benzină?

Și dacă ținem morțiș să facem din Ziua Națională o zi militară, de ce îi pomenim doar pe soldații români morți pentru patrie în Primul Război Mondial? Pe cei care au fost uciși pentru România în Al Doilea Război Mondial, până în munții Tatra, în ce zi îi comemorăm, că 23 August s-a desființat? Sau ei nu erau români?

Și dacă îndrăznim să rostim 23 August, era rău că pe atunci participau la paradă, pe lângă forțele armate, și oamenii muncii, artiștii, sportivii din țara asta?

Dacă defilam și acum cu pancarte, dar nu cu portretul lui Ceaușescu și cu lozinci, ci cu portretele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu, Coșbuc și citate din ei, era Ziua mai puțin Națională?

Dacă Ziua asta ar fi un fel de Cenaclu Flacăra fără propagandă ceaușistă, că fără Adrian Păunescu ar fi oricum, în care oamenii, tinerii, copiii să simtă și ei că participă, nu că sunt o mulțime rebegită și mânată ca oile printre grilaje?

Autoritățile nu au în vedere decât Armata și oficialii pentru această manifestare. Simplii cetățeni, publicul, nu există decât pentru a fi izgoniți de pe o stradă pe alta în jurul Arcului de Triumf, forțați să se înghesuie în frig, pe trotuare și pe spațiile verzi mocirlite în picioare, cu copiii de mână sau în cârcă, cei mai mulți fără vreo șansă de a vedea ceva.

O să-mi spuneți că totul e legat de Arcul de Triumf, monument închinat Armatei. Dar dacă admitem ideea unei zile nu Naționale, unei, simplu, Zile a României, nerezervată doar militarilor, dar cu adevărat pentru cetățeni, ea n-ar putea să se desfășoare pe o câmpie – ca a Libertății de la Blaj – la marginea Bucureștiului, fără blocaje de circulație, cu amenajări omenești, la lărgime?

Și ca să nu ne mai probăm patriotismul înghețând de frig, nu s-ar putea serba Ziua în septembrie sau în mai, alegând o dată fără nicio semnificație istorică sau politică, să zicem 27 mai?

N-ar fi bine să serbăm Ziua României, noi, românii, ca și cum ar fi ziua Anei, Andreei, a Ioanei sau Mariei?